DECIZIA nr. 477 din 8 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor

Valer Dorneanu	- președinte
Cristian Deliorga	- judecător
Marian Enache	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Andreea Costin	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, excepție ridicată de Corneliu Văraru în Dosarul nr. 26.184/245/2012** al Tribunalului Iași - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.785D/2018.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât prin criticile formulate autorul acesteia propune o soluție de extindere a cazurilor de casare cu trimitere spre rejudecare de către instanța de apel, ceea ce presupune intervenția legiuitorului.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 25 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 26.184/245/2012**, Tribunalul Iași - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, excepție ridicată de Corneliu Văraru într-o cauză având ca obiect dezbaterea unei succesiuni, ieșirea din indiviziune și partajarea masei succesorale.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată faptul că în urma trimiterii cauzei spre rejudecare la solicitarea sa de la instanța de apel la instanța de fond, aceasta din urmă a pronunțat o hotărâre care însă nu a fost motivată de judecătorul care a pronunțat-o, ci de un alt judecător, care nu a participat nici la dezbateri și nici la deliberare. În această situație, apreciază că hotărârea judecătorească este lovită de nulitate, astfel încât procesul ar trebui rejudecat de prima instanță, pentru ca remediul să fie complet și just. Așadar, remediul încălcării unui drept fundamental într-o democrație constituțională trebuie să fie nulitatea absolută a actului viciat și reluarea judecății de la actul procesual lovit de nulitate, la aceeași instanță de judecată și în aceeași etapă procesuală.6. Mai susține faptul că, în cazul în care judecătorul care a motivat hotărârea la prima instanță nu a participat nici la dezbateri și nici la deliberare, necunoscând raționamentul logico-juridic în baza căruia a fost soluționată acțiunea și nepercepând nemijlocit apărările și susținerile părților, prevederea legală criticată care împiedică instanța de apel să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pune părțile în situația de a participa la un proces lipsit de etapa judecării în primă instanță, deci de a obține judecarea cauzei, sub toate aspectele, de procedură și de fond, exclusiv la instanța de apel.7. Ca urmare, partea nemulțumită de hotărârea pe care instanța de apel o va pronunța pe fond, după constatarea nulității hotărârii primei instanțe, din cauzele mai sus arătate, este lipsită de o cale efectivă de atac în ceea ce privește situația de fapt. De aceea, singurul remediu în acord cu prevederile Legii fundamentale îl constituie desființarea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecare.8. Tribunalul Iași - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, arătând că este neconstituțională limitarea retrimiterii cauzei spre rejudecare o singură dată, în situația în care hotărârea judecătorească atacată a fost motivată de un alt judecător decât cel care a pronunțat-o.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul cuprins: „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.“13. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în evoluția legislației procesual civile, soluțiile pe care instanța de apel le putea pronunța, în ipotezele analizate, au cunoscut un conținut normativ diferit, legiuitorul propunând soluții legislative distincte sau complementare, în virtutea competenței sale constituționale conferite de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. Astfel, până la adoptarea Legii nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005, Codul de procedură civilă prevedea soluția ca instanța de apel să păstreze cauza spre rejudecare, fără a reglementa și posibilitatea retrimiterii acesteia primei instanțe, din oficiu sau la solicitarea părților. În perioada 2005-2010, legiuitorul a prevăzut soluția retrimiterii, din oficiu, a cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru ca, ulterior, Legea nr. 202/2010 să prevadă păstrarea cauzei spre judecare corelativ cu posibilitatea dispunerii trimiterii acesteia primei instanțe la solicitarea părților, această ultimă soluție legislativă având o configurație normativă relativ similară celei a art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 26 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 17 februarie 2016, paragraful 14).15. Așadar, prin dispoziția legală criticată, la fel ca în noua reglementare procesual civilă, legiuitorul a dat prioritate principiului celerității judecării cauzelor față de cel al dublului grad de jurisdicție, pe care însă nu îl elimină în totalitate, ci lasă la aprecierea părților din proces beneficiul acestuia.16. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că prin soluția legislativă care, pentru rațiuni de celeritate, prevede că instanța de apel anulează hotărârea atacată și judecă procesul evocând fondul, ceea ce echivalează cu existența unei singure căi de atac, nu se aduce atingere accesului liber la justiție, întrucât Constituția nu conține nicio dispoziție referitoare la numărul gradelor de jurisdicție, iar părțile își pot apăra drepturile și interesele în fața instanței de apel la fel cum ar fi putut să o facă și în situația în care cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Textul legal criticat reprezintă o garanție a aplicării art. 21 din Constituție, astfel cum acesta se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea fundamentală, și prin prisma art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care se asigură celeritatea judecării cauzei, evitându-se tergiversarea judecății prin reluarea ciclului procesual din motive imputabile primei instanțe (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 26 din 20 ianuarie 2016, antereferită, paragraful 16, sau Decizia nr. 509 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 25 ianuarie 2019, paragraful 18).17. Prin urmare, legiuitorul, în virtutea competenței sale constituționale conferite de art. 126 alin. (2), potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, și de art. 129, potrivit căruia „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“, din Legea fundamentală, a reglementat o soluție legislativă prin care, pe de o parte, se dă eficiență celerității soluționării cauzelor și se evită prelungirea excesivă a ciclului procesual atât prin reglementarea soluției pe care o poate pronunța instanța de apel, cât și prin limitarea posibilității trimiterii cauzei spre rejudecare o singură dată în cursul procesului, iar, pe de altă parte, conferă posibilitatea părților de a beneficia de dublul grad de jurisdicție, atunci când apreciază oportunitatea acestuia.18. În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea reține că autorul excepției este nemulțumit de faptul că textul de lege nu reglementează posibilitatea trimiterii cauzei spre judecare și pentru situația particulară/excepțională în care hotărârea pronunțată de instanța de fond, după rejudecarea cauzei, a fost redactată/motivată de un alt judecător decât cel care a participat la dezbateri și a pronunțat hotărârea în discuție. 19. Referitor la această critică, instanța constituțională observă că, potrivit textului legal criticat, limitarea posibilității instanței de apel de a anula hotărârea atacată și de a trimite cauza spre rejudecare o singură dată este normativizată pentru două ipoteze, respectiv situațiile în care instanța a cărei hotărâre este atacată a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată și numai dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri. Aceasta, astfel cum Curtea a arătat, reprezintă opțiunea legiuitorului, care însă nu afectează dreptul la un proces echitabil, astfel că părțile pot fi lipsite de un grad de jurisdicție și/sau de calea de atac a apelului, sau principiul egalității în drepturi, în sensul că în funcție de jocul soluțiilor instanțelor judecătorești/conduita procesuală a acestor justițiabili aflați virtual în aceeași situație juridică se vor plasa, sub aspectul regimului procesual aplicabil, în situații diferite, cu un tratament juridic diferit (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 50, referitoare la posibilitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție de a casa cu trimitere o singură dată).20. De asemenea, dacă, în ipoteza în care după rejudecare prima instanță a judecat în fond, însă există un motiv de nulitate, precum cel invocat în prezenta cauză, instanța de control, potrivit art. 297 alin. 2 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, va anula în tot sau în parte procedura urmată, precum și hotărârea pronunțată și va reține procesul spre judecare. Scopul urmărit de legiuitor prin dispozițiile art. 297 alin. 2 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865 a fost, pe de o parte, înlăturarea consecințelor unei hotărâri lovite de nulitate, iar, pe de altă parte, soluționarea cu celeritate a cauzei în care s-a pronunțat hotărârea respectivă.21. Faptul că în ipoteza normei criticate nu este inclusă situația învederată de autorul excepției sau că nu este reglementată posibilitatea retrimiterii spre rejudecare și pentru această situație particulară nu este de natură să atragă neconstituționalitatea normei, întrucât legiuitorul nu poate și nici nu trebuie să prevadă toate ipotezele de incidență a textului legal. Mai mult, Curtea reține că dispoziția legală criticată reglementează o soluție care acoperă, cu caracter general, ipotezele care s-ar putea ivi în rezolvarea unui caz concret. De altfel, potrivit jurisprudenței instanței de la Strasbourg (a se vedea, spre exemplu, hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 și 21 octombrie 2013, pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, și Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93), având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Orice normă juridică ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești.22. În continuare, Curtea observă că în jurisprudența sa a reținut că motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, ci și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție, având încrederea că nu este un act arbitrar (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 178).23. Așadar, pentru situația dată, aplicând textul legal criticat sau, după caz, pe cel al art. 297 alin. 2 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, instanța de apel anulează hotărârea și judecă procesul, în acest mod părțile beneficiind de un remediu procesual eficient, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale.24. De altfel, în Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovšek și Božičnik împotriva Sloveniei, paragrafele 45 și 46, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, în unele cazuri, ar putea exista factori de natură administrativă sau procedurală care fac imposibilă participarea continuă a unui judecător la soluționarea cauzei, dar și că există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procedurii în primă instanță (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunțată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragraful 33).25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Corneliu Văraru în Dosarul nr. 26.184/245/2012** al Tribunalului Iași - Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Iași - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 8 iulie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. Valer Dorneanu
Magistrat-asistent,
Andreea Costin
-----