DECIZIA nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală

Valer Dorneanu	- președinte
Cristian Deliorga	- judecător
Marian Enache	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Mihaela Ionescu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Titi Cenușă, de Lucian Simion și de Daniel Dan Popa în Dosarul nr. 6.854/2/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.614D/2019.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 5 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 6.854/2/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Titi Cenușă, de Lucian Simion și de Daniel Dan Popa în procedura de soluționare a apelului formulat, printre alții, și de autorii excepției împotriva unei sentințe penale prin care s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimiși în judecată.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că, prin modul în care este formulat, art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală nu stabilește cu claritate care sunt acele etape obligatorii de urmat și care sunt actele procedurale/procesuale întocmite de organele judiciare cu ocazia modificării încadrării juridice în cursul judecății, care să-i confere inculpatului posibilitatea de a cunoaște în mod exact încadrarea juridică pentru care va urma sa răspundă și să-i ofere garanția exercitării dreptului la apărare, prin raportare strictă la acuzația finală ce îi va fi reținută în sarcină. Deopotrivă, susțin că modul mult prea general de formulare a normei criticate permite ca, în practica judiciară, schimbarea încadrării juridice a faptei în timpul judecății să aibă un caracter pur formal și să se suprapună, de cele mai multe ori, cu etapa dezbaterilor. Având în vedere formularea „ar putea urma“ din cuprinsul textului criticat, afirmă că inculpatul este nevoit să își formuleze în paralel apărări, atât în raport cu vechile încadrări juridice date faptelor ce au făcut obiectul cercetării judecătorești, cât și cu privire la noua încadrare juridică pusă în discuție, fără a cunoaște însă, în concret, care va fi acuzația finală asupra căreia se va orienta instanța de judecata. Susțin, în esență, că inculpatul va afla acuzația penală finală și concretă doar cu ocazia pronunțării hotărârii, moment în care posibilitățile sale de apărare sunt extrem de restrânse. Afirmă, totodată, că oricărui acuzat trebuie să i se aducă la cunoștință, cu promptitudine și în detaliu, atât cauza acuzației, respectiv faptele materiale pretinse împotriva lui, cât și natura acuzației, și anume calificarea legală, Curtea de la Strasbourg statuând că, în materie penală, furnizarea de informații complete și detaliate privind acuzațiile împotriva pârâtului este o condiție esențială pentru a se asigura că procedurile sunt corecte. În esență, susțin că dispozițiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală prezintă valențe de neconstituționalitate, întrucât îl lipsesc pe acuzat de posibilitatea de a-și stabili strategia de apărare și de a-și formula apărări concrete referitor la acuzațiile finale asupra cărora se va orienta instanța de judecată.6. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală precizează că nu va formula o opinie asupra excepției, apreciind-o ca fiind superfluă în condițiile în care, printr-o decizie din 16 aprilie 2019, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja asupra aspectelor de neconstituționalitate ale textului de lege criticat.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar, prin notele scrise, autorii critică dispozițiile art. 386 din Codul de procedură penală. În raport cu motivele de neconstituționalitate formulate, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul conținut: „Dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.“11. Autorii excepției de neconstituționalitate invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalității, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 privind dreptul la apărare, cât și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunțat Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și ale art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească ce nu soluționează fondul cauzei.13. În considerentele deciziei precitate, Curtea a observat că necesitatea recalificării în drept a faptelor reținute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei (paragraful 28), și că, potrivit practicii instanțelor de judecată, de regulă, cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, instanța de judecată se pronunță la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, în funcție de stadiul procesual, cu respectarea obligațiilor de a pune în discuția părților noua încadrare și de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea (paragraful 37).14. Totodată, Curtea a constatat că punerea în discuția părților a noii încadrări juridice și informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, are semnificația unei „simple menționări a posibilității teoretice ca instanța să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce privește încadrarea infracțiunii“ (potrivit jurisprudenței instanței Curții Europene a Drepturilor Omului), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare și pentru menținerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general și imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuție de către instanță a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum și modalitatea specifică în care este reglementată desfășurarea unei atari proceduri în fața instanței constituie o garanție ca părțile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor și ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Curtea a reținut însă că respectarea de către instanța de judecată a obligațiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condițiile în care aceasta se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, nu este în măsură să mențină caracterul echitabil al procesului penal și exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (paragraful 40).15. În aceste condiții, Curtea a constatat că, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat - art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală - conformitatea cu dispozițiile din Constituție și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei (paragraful 46).16. Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“ și că Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, mai sus menționată, este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă.17. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Titi Cenușă, de Lucian Simion și de Daniel Dan Popa în Dosarul nr. 6.854/2/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 10 martie 2022.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu
----