DECIZIE
DECIZIA nr. 500 din 2 noiembrie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 şi ale art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală
|
Marian Enache |
- președinte |
|
Mihaela Ciochină |
- judecător |
|
Cristian Deliorga |
- judecător |
|
Dimitrie-Bogdan Licu |
- judecător |
|
Laura-Iuliana Scântei |
- judecător |
|
Gheorghe Stan |
- judecător |
|
Elena-Simina Tănăsescu |
- judecător |
|
Varga Attila |
- judecător |
|
Mihaela Ionescu |
- magistrat-asistent |
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 4 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 14.538/281/2017, Judecătoria Ploiești - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1), ale art. 118, ale art. 120 alin. (2) și ale art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ovidiu Daniel Popescu și de Societatea Dyad Compact Grup - S.R.L. din București. În cauza penală în care autorii excepției au fost trimiși în judecată, în conținutul actului de sesizare a instanței, precum și în raportul de expertiză au fost reținute - ca probe determinante în stabilirea stării de fapt - declarații date de către inculpatul, autor al excepției de neconstituționalitate, anterior dobândirii calității de suspect.4. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că soluțiile legislative cuprinse în art. 118 și art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât nu prevăd obligația organelor judiciare de a avertiza martorul și nici dreptul acestuia de a păstra tăcerea asupra aspectelor de natură să îl incrimineze, refuzând să dea declarații ori apelând la asistența unui avocat. Totodată, susțin că lipsa unei excluderi in integrum a declarațiilor obținute de la un martor, care ulterior a devenit sau anterior a fost suspect sau inculpat, conduce la neconstituționalitatea normelor procesual penale ale art. 118.5. Judecătoria Ploiești - Secția penală, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu a comunicat opinia sa cu privire la temeinicia excepției de neconstituționalitate invocate.6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispozițiile art. 117 alin. (1), ale art. 118, ale art. 120 alin. (2), precum și ale art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală. În ceea ce privește stabilirea obiectului excepției de neconstituționalitate, Curtea a statuat cu valoare de principiu, în jurisprudența sa, că, în exercitarea controlului de constituționalitate, instanța de contencios constituțional trebuie să țină cont de voința reală a părții care a ridicat excepția de neconstituționalitate, în caz contrar, Curtea va fi ținută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepției a textului legal criticat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012). Din examinarea criticilor de neconstituționalitate formulate de autor, Curtea constată că intenția acestuia a fost aceea de a critica dispozițiile legale care circumscriu dreptul martorului de a nu se acuza, respectiv obligația martorului de a da declarații conforme cu realitatea. Or, aceste dispoziții constituie obiectul de reglementare al art. 118 și al art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală. În aceste condiții, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 75 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, precum și dispozițiile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală. Textele de lege criticate au următorul conținut:– Art. 118: „Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.“;– Art. 120 alin. (2) lit. d): „(2) Martorului i se aduc apoi la cunoștință următoarele drepturi și obligații: [...] d) obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă.“10. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că normele procesual penale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală privind dreptul la un proces echitabil, raportat la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil și raportat la art. 47 paragraful 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil. Totodată, susțin că se aduce atingere și dispozițiilor constituționale ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, raportat la art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la prezumția de nevinovăție și raportat la art. 48 paragraful 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitor la prezumția de nevinovăție. De asemenea, invocă dispozițiile art. 24 din Constituție privind dreptul la apărare, raportat la art. 6 paragraful 3 din Convenție referitor la dreptul la apărare al acuzatului și raportat la art. 48 paragraful 2 din Cartă referitor la dreptul la apărare, precum și prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului.11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) și ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum și prevederilor art. 6 paragrafele 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.12. În decizia mai sus menționată, Curtea a reținut că dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală nu instituie o protecție efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanții procedurale și substanțiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor și nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obținute indirect, pe baza declarației sale, singura probă față de care martorul este protejat fiind propria sa declarație. În acest sens, Curtea a statuat că dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumția de nevinovăție, potrivit căreia organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția persoanei ce declară în calitate de martor, adică a suspectului de facto, așa încât constrângerea la autoincriminare, deși indirectă, are drept consecință ignorarea acestui principiu constituțional. Așadar, prevederile art. 118 din Codul de procedură penală nu instituie garanții suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situația să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție, de care orice persoană beneficiază potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală și ale art. 6 paragraful 2 din Convenție, și, totodată, impietează asupra justei soluționări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat în prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 paragraful 1 din Convenție, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului (paragrafele 70, 71 și 79).13. Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“ și ținând cont de faptul că Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, mai sus menționată, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă.14. Referitor la prevederile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea reține că acestea reglementează obligația martorului de a da declarații conforme cu realitatea, având în vedere faptul că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă, aspect cu privire la care organul judiciar care audiază martorul are obligația de a-i atrage atenția acestuia din urmă. Examinând motive de neconstituționalitate similare, formulate cu privire la aceste dispoziții procesual penale, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 513 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 21 august 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. În motivarea soluției sale, în paragrafele 16 și 17 ale deciziei menționate, Curtea a constatat că textul de lege criticat reia, practic, și dezvoltă prevederea din cuprinsul art. 114 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală. Astfel, dispozițiile art. 114 alin. (2) din acest cod prevăd obligațiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în fața organelor judiciare, și anume obligația de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație, obligația de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței și obligația de a spune adevărul. Așadar, o persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în fața organelor judiciare, organul judiciar fiind însă obligat să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere și neautoincriminare - așa cum a reținut Curtea prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, mai sus menționată - fără însă ca acest lucru să aibă semnificația unei anulări/excluderi a obligației martorului de a da declarații conforme cu realitatea. Totodată, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, precitată, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin raportare la prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare și față de critici similare. Prin urmare, Curtea a constatat că dispozițiile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor constituționale și convenționale menționate anterior.15. Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele Deciziei nr. 513 din 30 iunie 2020, mai sus menționate, își păstrează valabilitatea și în cauza de față.16. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ovidiu Daniel Popescu și de Societatea Dyad Compact Grup - S.R.L. din București în Dosarul nr. 14.538/281/2017 al Judecătoriei Ploiești - Secția penală.2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 120 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Ploiești - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 2 noiembrie 2022.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu
----