DECIZIA nr. 591 din 24 noiembrie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (16) şi ale art. 40 alin. (22) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Marian Enache	- președinte
Mihaela Ciochină	- judecător
Cristian Deliorga	- judecător
Laura-Iuliana Scântei	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Claudia-Margareta Krupenschi	- magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Băloi.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (16) și ale art. 40 alin. (22) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Sorin Șandru în Dosarul nr. 5.202/256/2019 al Judecătoriei Medgidia și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.607D/2019.2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, soluție în acord cu jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea penală din 1 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 5.202/256/2019, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (16) și ale art. 40 alin. (22) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Sorin Șandru într-o cauză penală având ca obiect soluționarea unei contestații împotriva unei încheieri date de judecătorul de supraveghere a privării de libertate.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că textele de lege criticate, care au permis instanței de judecată să emită citația cu mențiunea „nu va fi adus în fața instanței de judecată“, încalcă dreptul la apărare. Lipsa de la propria judecată echivalează cu încălcarea tuturor garanțiilor procesuale de care trebuie să beneficieze o persoană, cu atât mai mult o persoană aflată în detenție. Totodată, faptul că instanța este cea care poate să suprime dreptul la apărare prin neaducerea în fața sa a persoanei condamnate impietează asupra legalității, independenței și imparțialității acesteia, iar soluția pronunțată devine îndoielnică sub aspectul respectării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.6. Judecătoria Medgidia consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece persoana condamnată este ascultată în mod obligatoriu la locul de deținere de către judecătorul de supraveghere, potrivit art. 56 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, aceasta reprezentând o garanție în ceea ce privește beneficiile specifice tratamentului juridic corespunzător situației în care se află persoana aflată în detenție. În plus, susținerile acesteia se regăsesc în soluția pronunțată de judecătorul de supraveghere. Persoana condamnată are cunoștință de cauză, aceasta fiind judecată în ședință publică, cu citarea sa și a administrației penitenciarului, și, totodată, poate să depună memorii și concluzii scrise și își poate angaja un apărător, ca orice parte din proces.7. În același timp, instanța de judecată amintește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia garanțiile în materie penală, ce decurg din art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare, de pildă, la egalitatea de arme, dreptul la apărare și contradictorialitate nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor (de exemplu, Decizia din 7 mai 1990, pronunțată în Cauza Aldrian împotriva Austriei, Decizia din 22 februarie 1995, pronunțată în Cauza A.B. împotriva Elveției, Decizia din 13 mai 2003, pronunțată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franței etc.).8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 39 alin. (16) și ale art. 40 alin. (22) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013. Prevederile legale criticate fac parte din titlul III Executarea pedepselor privative de libertate și au următoarea redactare:– Art. 39 - Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate: „(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.“;– Art. 40 - Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate: „(22) Dispozițiile art. 39 alin. (14)-(19) se aplică în mod corespunzător.“12. Prevederile constituționale indicate în motivarea excepției sunt cele ale art. 21 - Accesul liber la justiție și ale art. 24 alin. (1) privind garantarea dreptului la apărare. Prin prisma art. 20 din Constituție, sunt invocate, de asemenea, dispozițiile art. 6 paragraful 1 și paragraful 3 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil și, respectiv, dreptul la apărare al acuzatului, precum și ale art. 11 pct. 1 din Declarația universală a drepturilor omului, privind principiul prezumției de nevinovăție, al legalității și al aplicării legii penale mai favorabile.13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională reține că în jurisprudența sa referitoare la dispozițiile art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 a constatat, în esență, că acestea sunt norme care, prin conținutul lor juridic, se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, și anume fazei de executare, deci o etapă ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală. Astfel, art. 39 din lege reglementează cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, precum și cu privire la contestația formulată de persoana condamnată sau de administrația penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripție se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluționat plângerea (a se vedea, ilustrativ, Decizia nr. 107 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 mai 2020, Decizia nr. 147 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 29 iunie 2020, sau Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015).14. În mod similar, Curtea observă că și art. 40 din Legea nr. 254/2013, reglementând schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, se plasează în aceeași etapă a fazei de executare din cadrul procesului penal. Potrivit acestor dispoziții, comisia pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate are obligația ca, periodic, să întocmească un raport prin care se analizează conduita persoanei condamnate și eforturile acesteia de reintegrare socială și hotărăște cu privire la menținerea sau, după caz, schimbarea regimului de executare într-unul mai sever sau cu grad imediat inferior de severitate. Persoana condamnată poate face plângere împotriva hotărârii comisiei, aceasta fiind soluționată prin încheiere motivată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, act jurisdicțional împotriva căruia atât persoana condamnată, cât și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul. Potrivit art. 40 alin. (22) din Legea nr. 254/2013, în această etapă se aplică în mod corespunzător prevederile art. 39 alin. (14)-(19) din Legea nr. 254/2013, textul vizat în speță fiind cel al alin. (16), potrivit căruia persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.15. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 și 40 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existența vinovăției în materie penală, astfel încât aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situația juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunțat Curtea în jurisprudența sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, și prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014.16. În considerarea diferenței mai sus arătate, Curtea a constatat că legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluționare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezența persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispozițiile constituționale privind dreptul la un proces echitabil. În acest sens, relevantă este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că garanțiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor (de exemplu, Decizia din 22 februarie 1995, pronunțată în Cauza A.B. împotriva Elveției, Decizia din 13 mai 2003, pronunțată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franței, Decizia din 23 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Decizia din 27 iunie 2006, pronunțată în Cauza Szabo împotriva Suediei, și Decizia din 23 octombrie 2012, pronunțată în Cauza Ciok împotriva Poloniei, paragraful 33).17. Totodată, prin Decizia nr. 766 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 9 martie 2020, paragrafele 18 și 19, Curtea a reținut că, atât în procedura de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, prevăzută de art. 39 din Legea nr. 254/2013, cât și în cea de schimbare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, reglementată la art. 40 din aceeași lege, persoana condamnată poate fi ascultată, la locul de deținere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate [art. 39 alin. (5) și art. 40 alin. (12)], iar în procedura de soluționare a contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată are posibilitatea de a-și formula apărările prin intermediul memoriilor și concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) și al art. 40 alin. (22) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată. De asemenea, potrivit prevederilor art. 39 alin. (14) coroborat cu art. 40 alin. (22) din Legea nr. 254/2013, contestația formulată împotriva încheierii de soluționare a plângerii formulate împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepsei privative de libertate/hotărârii de schimbare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate se judecă, în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate și a administrației penitenciarului.18. Așa fiind, câtă vreme persoana condamnată are dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată, după ce plângerea sa a fost examinată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, putând depune memorii și concluzii scrise, Curtea nu a putut reține pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 21 din Constituție, referitor la accesul liber la justiție.19. Aceleași concluzii se impun și cu privire la respectarea dispozițiilor art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție, invocate în prezenta cauză, prevederile legale aplicabile în această fază de executare a pedepsei permițând persoanei condamnate să se apere singură, prin depunerea de memorii și concluzii scrise, sau prin avocat, ales sau din oficiu, în conformitate cu art. 62 din Legea nr. 254/2013, referitor la asigurarea exercitării dreptului la asistență juridică.20. Cât privește dispozițiile art. 11 pct. 1 din Declarația universală a drepturilor omului, invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că acestea se referă la prezumția de nevinovăție, la principiul legalității pedepsei și al aplicării legii penale mai favorabile, principii aplicabile până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de condamnare. Or, acestea nu sunt incidente în speță, de vreme ce textele legale criticate se referă la proceduri de contestare a unor măsuri luate în faza de executare a pedepsei, deci ulterioare stabilirii vinovăției.21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sorin Șandru în Dosarul nr. 5.202/256/2019 al Judecătoriei Medgidia și constată că dispozițiile art. 39 alin. (16) și ale art. 40 alin. (22) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Medgidia și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 24 noiembrie 2022.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent-șef,
Claudia-Margareta Krupenschi
-----