DECIZIE
DECIZIA nr. 47 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală
|
Marian Enache |
- președinte |
|
Mihaela Ciochină |
- judecător |
|
Cristian Deliorga |
- judecător |
|
Dimitrie-Bogdan Licu |
- judecător |
|
Laura-Iuliana Scântei |
- judecător |
|
Gheorghe Stan |
- judecător |
|
Elena-Simina Tănăsescu |
- judecător |
|
Cristina Teodora Pop |
- magistrat-asistent |
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea penală nr. 16 din 5 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 333/115/2020/a1.2, Tribunalul Caraș-Severin - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin într-o cauză având ca obiect procedura în camera preliminară în care s-au examinat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive.4. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia consideră că dispozițiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu determină inculpatul să renunțe la dreptul la tăcere sau să recunoască necondiționat acuzațiile în schimbul înlocuirii măsurii arestării preventive. Apreciază că norma criticată intră în contradicție cu dreptul la tăcere al inculpaților, drept prevăzut și de art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală și care ar trebui să fie absolut, dar care este, însă, știrbit în condițiile în care, încercând să determine înlocuirea unei măsuri preventive severe (cum este arestarea preventivă) cu una mai ușoară (arestul la domiciliu), inculpații ar putea fi determinați să renunțe la exercițiul acestui drept, fiind previzibil că, în lipsa unui astfel de element component al cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv și pe fondul menținerii aceleiași situații inițiale ce a determinat luarea/prelungirea acestei măsuri, instanța ar putea să nu dea curs favorabil acestei cereri. Consideră că numai un astfel de demers, și anume renunțarea la dreptul la tăcere și recunoașterea faptelor, constituie elementul de noutate referitor la conduita procesuală a inculpatului care poate influența instanța în aprecierea necesității înlocuirii măsurii arestului preventiv cu măsura mai blândă a arestului domiciliar, mecanism ce contravine însă dreptului fundamental la libertate și siguranță, dreptului la un proces echitabil și dreptului la tăcere.5. Tribunalul Caraș-Severin - Secția penală, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu își exprimă opinia asupra excepției de neconstituționalitate.6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.7. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată.8. Susține, în esență, că renunțarea la dreptul la tăcere nu reprezintă singura modalitate în urma căreia instanța ar putea să aprecieze ca justificată înlocuirea măsurii arestării preventive cu una mai ușoară, astfel că, în realitate, inculpatul nu este pus în situația de a opta între a își menține poziția anterioară, refuzând să dea declarații în cauză, și a renunța la acest privilegiu în vederea îndeplinirii condiției cerute de dispoziția legală contestată. Se consideră că cerințele prevăzute de art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, privitoare la împrejurările concrete ale cauzei și la conduita procesuală a inculpatului, reprezintă o consacrare a principiului proporționalității și a caracterului gradual al măsurilor preventive. Totodată, se menționează că, în doctrina de specialitate, s-a arătat că, pentru a se dispune înlocuirea unei măsuri preventive, nu este necesar în toate cazurile să existe o modificare a conduitei procesuale a inculpatului, însă pot exista și situații în care modificarea poziției procesuale a acestuia să contribuie la reținerea îndeplinirii și acestei ultime condiții.9. În același timp, se subliniază că exercitarea de către inculpat a dreptului de a nu face declarații nu îi poate înrăutăți acestuia situația, așa cum prevede în mod expres Codul de procedură penală, iar organul judiciar nu poate invoca acest motiv pentru a justifica neînlocuirea unei măsuri preventive dispuse anterior cu o altă măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.10. Întrucât textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil în niciuna dintre componentele sale, nu constituie o încălcare a principiului egalității în drepturi și nici nu eludează în vreun mod caracterul excepțional și proporțional al măsurilor privative sau restrictive de libertate, se apreciază că autorul excepției reclamă o problemă ce vizează, în realitate, aspecte de interpretare și aplicare la circumstanțele concrete ale cauzei, asupra cărora nu Curtea Constituțională este însă competentă să se pronunțe, ci instanța de judecată. Această concluzie imprimă excepției de neconstituționalitate caracter de inadmisibilitate.11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, având următorul conținut: „(2) Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1)“.14. Normele constituționale invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalității, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 148 alin. (2) - (4) din Constituție, referitoare la obligația aplicării cu prioritate a reglementărilor unionale obligatorii față de normele interne contrare, precum și cele ale art. 5 - Dreptul la libertate și la siguranță și ale art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 6 - Dreptul la libertate și la siguranță din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.15. Examinând criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea reține că autorul acesteia consideră că dispozițiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care constrâng inculpatul să renunțe la dreptul său la tăcere cu scopul de a obține înlocuirea unei măsuri preventive severe cu una mai blândă, atunci când condițiile care au determinat luarea/prelungirea măsurii preventive rămân neschimbate.16. Analizând dispozițiile Codului de procedură penală, precum și jurisprudența în materie a Curții Constituționale (de exemplu, Decizia nr. 59 din 1 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 12 august 2024, paragrafele 16-18), Curtea observă că măsurile preventive fac parte din categoria mai largă a măsurilor procesuale (personale) ce pot fi dispuse în vederea asigurării unei mai bune desfășurări a activităților ce se întreprind în rezolvarea cauzelor penale. Curtea a reținut că prin aceste instituții se urmărește buna desfășurare a procesului penal pentru atingerea scopului acestei activități judiciare, respectiv tragerea la răspunderea penală a persoanei care a săvârșit infracțiunea. Măsurile preventive sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, puse la dispoziția organelor judiciare penale, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia. Art. 202 alin. (4) din Codul de procedură penală prevede cinci măsuri preventive, trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune).17. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Măsurile preventive sunt măsuri ce au ca efect restrângerea, pentru perioade limitate de timp, a exercițiului unor drepturi fundamentale. Astfel, reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă, așa cum acestea sunt reglementate la art. 209, 210, 216, 217 și 218-222 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive privative de libertate, privare ce presupune, per se, restrângerea exercițiului unui număr însemnat de drepturi fundamentale, cum sunt libera circulație, prevăzută la art. 25 din Constituție, dreptul la viață intimă, familială și privată, reglementat la art. 26 din Constituție, dreptul la informație, prevăzut la art. 31 din Constituție, accesul la cultură, reglementat la art. 33, și dreptul de asociere, prevăzut la art. 40 din Constituție. La rândul lor, măsura controlului judiciar și măsura controlului judiciar pe cauțiune, reglementate la art. 211-215^1, 216 și 217 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoțită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligații ce au același efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligații prevăzute la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală. În completarea regimului juridic astfel stabilit, organul judiciar care a dispus măsura preventivă poate dispune, în privința inculpatului, una sau mai multe dintre obligațiile reglementate la alin. (2) al aceluiași art. 215 (Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, paragraful 34).18. În ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, Curtea a reținut (Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, paragrafele 36 și 37), în acord cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, că aceste drepturi au o existență de sine stătătoare, nu sunt drepturi absolute și reprezintă atât o consecință directă a prezumției de nevinovăție, cât și o garanție a echității procedurii, izvorâte din exigența echității procedurii la care fac referire paragrafele 1 și 2 ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 17 decembrie 1996, pronunțată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragrafele 68 și 69; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, paragraful 40, sau Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunțată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 41).19. Dispozițiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează condițiile în care poate avea loc înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, mai ușoară. Prima cerință se raportează la îndeplinirea condițiilor legale specifice pentru luarea respectivei măsuri preventive mai ușoare, deci o cerință cu caracter obiectiv. A doua cerință, cu caracter relativ/subiectiv, se referă la aprecierea organului judiciar competent (procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, după caz), apreciere formată în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, și anume pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni.20. Din analiza textului legal criticat, Curtea observă, contrar susținerilor autorului excepției, că înlocuirea unei măsuri preventive cu una mai blândă nu depinde de renunțarea de către inculpat la dreptul său la tăcere sau la dreptul de a nu se autoincrimina. Pe lângă obligația respectării celor două cerințe cumulative, anterior menționate, la înlocuirea măsurii preventive inițial dispuse sau prelungite cu una mai blândă organul judiciar competent trebuie să țină seama și de principiul proporționalității și de caracterul gradual al măsurilor preventive, imperative de ordin general în materie penală și care rezultă, în particular, din modalitatea de reglementare a măsurilor preventive. În acest sens, Curtea a arătat că evaluarea împrejurărilor concrete ale cauzei și conduita inculpatului determină luarea măsurii preventive mai ușoare în vederea atingerii obiectivului consacrat de art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv cel al asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, în așa fel încât măsura preventivă luată să fie proporțională cu gravitatea acuzației și să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Cu alte cuvinte, în situația în care temeiurile inițiale care au impus luarea măsurii arestării preventive se mențin sau în ipoteza în care au apărut noi temeiuri care impun menținerea acesteia, instanța va aprecia de la caz la caz dacă se impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu. Așa fiind, inculpatul are dreptul să solicite unei instanțe înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, nu și să obțină această înlocuire, aprecierea îndeplinirii tuturor condițiilor pentru dispunerea înlocuirii măsurii revenind exclusiv judecătorului de drepturi și libertăți, celui de cameră preliminară ori, după caz, instanței de judecată (Decizia nr. 59 din 1 februarie 2024, precitată, paragraful 27).21. În plus, Curtea reține că elementele determinante ale cerinței subiective prevăzute de textul legal criticat, anterior menționate, sunt configurate, pe de o parte, de împrejurările concrete ale cauzei și, pe de altă parte, de conduita procesuală a inculpatului, indicând așadar un cumul de factori variabili care pot influența - în sens negativ sau pozitiv - aprecierea organului judiciar competent să înlocuiască o măsură preventivă severă cu una mai blândă. Prin urmare, nu doar declarațiile inculpatului, deci renunțarea acestuia la dreptul la tăcere sau la neautoincriminare, sunt elementele specifice înlocuirii măsurii preventive, aplicarea în concret a acestei instituții de drept procesual penal depinzând de o serie variabilă de aspecte practice, proprii fiecărui caz în parte.22. Pe de altă parte, măsurile preventive sunt dispuse pe perioade determinate, Codul de procedură penală reglementând în secțiunea a 7-a a cap. I din titlul V al Parții generale din Codul de procedură penală - Încetarea de drept, revocarea și înlocuirea măsurilor preventive durata maximă și condițiile specifice de prelungire a fiecărei măsuri preventive privative de libertate, astfel încât organele judiciare competente au obligația verificării periodice a acestor termene și condiții, urmând să constate încetarea de drept dacă, de exemplu, aceste termene au fost depășite.23. În concluzie, dispozițiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală nu prevăd renunțarea la dreptul la tăcere sau neautoincriminare al inculpatului ca o condiție sine qua non a înlocuirii unei măsuri preventive severe cu una mai ușoară. În condițiile în care situația anterioară, în baza căreia a fost dispusă inițial măsura preventivă ce se urmărește a fi înlocuită, nu a suferit nicio modificare, declarațiile inculpatului ar reprezenta, într-adevăr, singurul element pe baza căruia organele judiciare competente ar putea face evaluarea oportunității înlocuirii măsurii preventive, însă acest aspect de natură practică nu poate imprima normei criticate valențe de neconstituționalitate, așa cum susține autorul excepției. Așa cum s-a arătat mai sus, dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu sunt drepturi absolute, iar titularul acestora este singurul în măsură să aprecieze oportunitatea și utilitatea exercitării acestora în funcție de situația sa personală și circumstanțele cauzei în care este acuzat, în cadrul unei strategii de apărare și cu respectarea garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil. În acest sens, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în situații particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecințe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenție prin faptul că tăcerea poate avea consecințe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanțele, având în vedere în special ponderea pe care instanțele naționale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă și gradul de constrângere inerente situației (Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunțată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragrafele 47 și 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări ori de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situații care impun în mod clar o explicație din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susține așadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicații. În acest sens sunt și hotărârile din 6 iunie 2000 și din 20 martie 2001, pronunțate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanțe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia. (Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, precitată, paragraful 44).24. Având în vedere cele mai sus arătate, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 333/115/2020/a1.2 al Tribunalului Caraș-Severin - Secția penală și constată că dispozițiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Caraș-Severin - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 18 februarie 2025.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop
-----