DECIZIA nr. 150 din 27 martie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "la cerere"

Marian Enache	- președinte
Mihaela Ciochină	- judecător
Cristian Deliorga	- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Mihaela Ionescu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Pascu Bănică în Dosarul nr. 2.835/3/2019/a25 al Tribunalului București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.643D/2020.2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât o eventuală decizie de admitere a instanței de control constituțional nu ar produce efecte în cauză, câtă vreme titularul cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive este procurorul.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 15 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.835/3/2019/a25, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Pascu Bănică într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de înlocuire a măsurii preventive a arestului la domiciliu cu măsura arestului preventiv, cerere care îl vizează pe autor, formulată de petenți și respinsă, ca inadmisibilă, prin aceeași încheiere de sesizare a instanței de control constituțional.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că normele procesual penale criticate sunt neconstituționale, întrucât nu menționează titularul cererii de înlocuire a măsurii preventive, din această perspectivă apreciind că modul de redactare a normei criticate, cu referire la sintagma „la cerere“, lasă loc unei interpretări arbitrare, contrară atât caracterului de excepție al măsurii arestării preventive, cât și standardului de claritate și previzibilitate a legii. Susține, totodată, că posibilitatea organelor judiciare de a interpreta dispozițiile legale criticate în sensul că este posibilă înlocuirea măsurilor preventive mai ușoare cu măsura arestării preventive, fără ca inculpatul să fi încălcat vreo obligație instituită cu ocazia luării măsurii mai ușoare, fără să fi comis o nouă infracțiune și fără să fi desfășurat vreo acțiune care să facă incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, conduce la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 23 alin. (1) și (2) referitor la inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei și la posibilitatea percheziționării, reținerii sau arestării unei persoane numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.6. Tribunalul București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens reține că sunt îndeplinite cerințele de claritate și previzibilitate în ceea ce privește titularul cererii de înlocuire a măsurii preventive mai ușoare cu măsura arestului preventiv, întrucât dispozițiile criticate fac trimitere la condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia, fiind incidente astfel prevederile art. 224 alin. (1) din Codul de procedură penală în timpul urmăririi penale, respectiv ale art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală. Având în vedere criticile formulate de autor prin notele scrise, aflate la dosar, Curtea reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate dispozițiile art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „la cerere“, care au următorul conținut: „(3) Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).“11. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textul legal criticat încalcă atât dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 11 alin. (1) și (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (1) și (2) privind libertatea individuală, cât și prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 7 paragraful 1 privind legalitatea pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că motivele de neconstituționalitate privind înlocuirea măsurilor preventive mai ușoare cu măsura arestării preventive, fără ca inculpatul să fi încălcat vreo obligație instituită cu ocazia luării măsurii mai ușoare, fără să fi comis o nouă infracțiune și fără să fi desfășurat vreo acțiune, care să facă incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, de natură să încalce interdicția constituțională consacrată de art. 23 alin. (1) și (2) referitoare la inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei și la posibilitatea percheziționării, reținerii sau arestării unei persoane numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege, a mai fost examinată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 218 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.13. În motivarea soluției sale Curtea a reținut, în paragrafele 18-24 ale deciziei precitate, că dispozițiile legale criticate dispun cu privire la posibilitatea înlocuirii unei măsuri preventive cu alta mai grea dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia din urmă și dacă, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea a reținut că aceste prevederi sunt suficient de clare și previzibile, destinatarii normei putând anticipa cu ușurință această posibilitate, deoarece, așa cum rezultă din norma contestată, evaluarea împrejurărilor concrete ale cauzei și conduita inculpatului determină luarea măsurii preventive mai grele în vederea atingerii obiectivului consacrat de art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv cel al asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, în așa fel încât măsura preventivă luată să fie proporțională cu gravitatea acuzației și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.14. În acest sens Curtea a reținut că, deși inculpatul nu încalcă obligațiile impuse inițial prin măsura preventivă mai ușoară, se poate constata că, ulterior luării sale, împrejurările concrete, amploarea activității infracționale ori atitudinea manifestată de inculpat justifică lipsa de proporționalitate cu gravitatea acuzației prin insuficiența atingerii scopului urmărit de măsura preventivă mai ușoară. Prin urmare, în actul de înfăptuire a justiției, judecătorul de drepturi și libertăți, în momentul în care, în urma analizării acestor împrejurări, ajunge la concluzia necesității înlocuirii măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive, nu își manifestă în mod arbitrar competența. Dimpotrivă, o astfel de competență nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigențelor constituționale ale art. 23 alin. (1) și (2), potrivit cărora arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.15. Totodată, Curtea a reținut că nu poate fi primită susținerea potrivit căreia este afectat dreptul la un proces echitabil, deoarece posibilitatea înlocuirii măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive se face, în cursul urmăririi penale, numai de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cadrul unei proceduri contradictorii, cu citarea inculpatului și, atunci când este prezent, cu ascultarea sa asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea. De altfel, potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurii arestării preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare, contestație care se soluționează într-un termen rezonabil de 5 zile de la înregistrare, în prezența inculpatului, exceptând cazul în care acesta lipsește nejustificat, și cu acordarea asistenței juridice obligatorii pentru acesta de către un avocat ales sau numit din oficiu.16. În plus, Curtea a reținut că analiza condițiilor care justifică înlocuirea măsurii controlului judiciar cu cea a arestării preventive ține, în limitele legale mai sus arătate, de fondul cauzei și nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil, deoarece caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracțiunii săvârșite, complexitatea și specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfășurări a procesului penal în toate fazele sale.17. De asemenea, Curtea a constatat că prezumția de nevinovăție, consacrată de paragraful 2 al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 23 alin. (11) din Constituție, cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraful 36). Or, dimpotrivă, dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală la care fac trimitere prevederile art. 242 alin. (3) din același cod reglementează în mod clar și previzibil numai cu privire la legitimitatea condiționării privării de libertate de existența unor probe din care să rezulte atât suspiciunea săvârșirii unei anumite infracțiuni, cât și necesitatea înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică. Așa fiind, acest fapt nu echivalează cu afectarea principiului constituțional referitor la prezumția de nevinovăție, deoarece acele probe, așa cum rezultă din textul contestat, fundamentează o suspiciune, și nicidecum certitudinea cu privire la imputarea săvârșirii unei fapte penale, care nu poate fi stabilită decât prin hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. De aceea, nu se poate susține că dispozițiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție. Această concluzie este cu atât mai evidentă cu cât, pe baza dispozițiilor contestate, suspectul/inculpatul nu este considerat vinovat de săvârșirea infracțiunii, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ori pentru înlocuirea controlului judiciar cu arestarea preventivă ca mijloc pentru desfășurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede și în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pe de altă parte, garanțiile procesuale pe care legea le oferă suspectului/inculpatului și, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispozițiilor legale criticate cu prevederile art. 23 din Constituție, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Astfel, încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. În plus, în faza de judecată, potrivit art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanța este datoare să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive sau dacă au apărut temeiuri noi care să justifice menținerea sa, sens în care, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, se va dispune revocarea acesteia și punerea în libertate a celui afectat de măsură, dacă nu este arestat în altă cauză. Toate acestea nu reprezintă altceva decât o reflectare subsumată a unei garanții procesuale de o deosebită însemnătate, destinată prevenirii arestărilor abuzive, și anume aceea consacrată de art. 23 alin. (7) din Constituție, potrivit căruia încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Totodată, Curtea a reținut că normele constituționale prevăzute la art. 23 alin. (9) și (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Așa fiind, Curtea a constatat că acest ansamblu de garanții procesuale, expres reglementate în Constituție, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane față de orice arestare efectuată cu încălcarea legii.18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.19. În ceea ce privește critica formulată în prezenta cauză cu privire la sintagma „la cerere“ din cuprinsul art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, formulată din perspectiva faptului că norma procesual penală nu menționează titularul cererii de înlocuire a măsurii preventive, Curtea reține că un caz particular privind înlocuirea unei măsuri preventive cu alta mai grea este acela în care inculpatul este supus controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauțiune și încalcă cu rea-credință obligațiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa. În această ipoteză, potrivit art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, „la cererea procurorului“ ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege. Totodată, Curtea reține că măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestului preventiv, în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credință măsura sau obligațiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa. Potrivit art. 221 alin. (11) din Codul de procedură penală, și în această ipoteză judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, „la cererea motivată a procurorului“ sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.20. În aceste condiții, Curtea reține că dispozițiile art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, în ceea ce privește sintagma „la cerere“, trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra clarității și predictibilității lor. Or, având în vedere normele procesual penale menționate anterior, Curtea reține că singurul titular al unei cereri de înlocuire a unei măsuri preventive este procurorul. 21. Prin urmare, Curtea constată că, analizate în ansamblul normelor procesual penale care reglementează înlocuirea unei măsuri preventive cu alta mai grea, dispozițiile art. 242 alin. (3), cu referire la sintagma „la cerere“, criticate de către autor, nu prezintă elemente de imprecizie, ci, dimpotrivă, îndeplinesc condițiile de claritate și previzibilitate, fiind redactate cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită destinatarilor săi, care, la nevoie, pot apela la consultanță de specialitate, să își conformeze conduita.22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Pascu Bănică în Dosarul nr. 2.835/3/2019/a25 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „la cerere“, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 27 martie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu
-----