DECIZIA nr. 149 din 27 martie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) fraza finală şi ale art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală

Marian Enache	- președinte
Mihaela Ciochină	- judecător
Cristian Deliorga	- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Mihaela Ionescu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. (1) și ale art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Georgeta Chiru Ștefan în Dosarul nr. 465/44/2020 al Curții de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.611D/2020.2. La apelul nominal lipsește autoarea excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Sentința penală nr. 137/F din 3 septembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 465/44/2020, Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. (1) și ale art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Georgeta Chiru Ștefan într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de strămutare, în cadrul căreia autoarea a formulat o cerere de recuzare.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că normele procesual penale criticate sunt neconstituționale, întrucât nu permit formularea unei cereri de recuzare a judecătorului chemat să soluționeze o cerere de recuzare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, sentința prin care este soluționată cererea de strămutare nu este suspusă niciunei căi de atac.6. Curtea de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens reține că reglementarea procedurii de soluționare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerității acestor proceduri, iar textele de lege criticate dau expresie acestei preocupări. De asemenea, arată că strămutarea este o procedură specială, de stabilire a competenței teritoriale a instanței de judecată, menită tocmai să asigure condițiile unui proces echitabil, în care toate părțile să dispună de aceleași mijloace de apărare și să aibă posibilitatea să își exercite dreptul la apărare în mod efectiv și eficient. Totodată, invocă și considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 82 din 8 martie 2001, potrivit cărora principiul constituțional al liberului acces la justiție, prevăzut la art. 21 din Legea fundamentală, nu are semnificația că acest drept trebuie asigurat la toate structurile judecătorești - judecătorii, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție - și în privința tuturor căilor de atac prevăzute de lege. În aceste condiții, prin lege pot fi instituite reguli deosebite în considerarea unor situații diferite. Astfel că este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească regula potrivit căreia hotărârea de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac, deoarece prin aceasta instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,
examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 67 alin. (1) și ale art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală. Având în vedere criticile formulate de autoarea excepției prin notele scrise, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 67 alin. (2) fraza finală și ale art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: – Art. 67 alin. (2) fraza finală: „(2) (...) Este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării.“;– Art. 74 alin. (6): „(6) Sentința prevăzută la alin. (1) nu este supusă niciunei căi de atac.“11. Autoarea excepției de neconstituționalitate invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind valorile supreme în statul de drept, precum și principiul legalității, ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitate, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 51 privind dreptul de petiționare, ale art. 124 privind înfăptuirea justiției, ale art. 126 privind instanțele judecătorești și ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, cât și prevederile art. 1 referitoare la obligația de a respecta drepturile omului, ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv, ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării și ale art. 17 privind interzicerea abuzului de drept din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prevederile art. 1-10 și ale art. 30 din Declarația universală a drepturilor omului.12. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului instanței constituționale din perspectiva unor critici similare, prin Decizia nr. 565 din 22 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 27 ianuarie 2023, prin care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.13. În motivarea soluției sale, Curtea Constituțională a constatat, în paragrafele 28-32 din decizia precitată, că, în ceea ce privește procedura de soluționare a cererilor de recuzare, există o jurisprudență constantă a Curții Constituționale în care sunt caracterizate regimul juridic al recuzării, precum și compatibilitatea cu principiile care guvernează dreptul la un proces echitabil.14. Potrivit acestei jurisprudențe, procedura de soluționare a cererilor de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicțional, ci este vorba despre o chestiune de administrare a actului de justiție. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării și judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicțional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicțional numai în sens formal (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24). Proceduri similare se regăsesc și cu privire la alte instituții - cum ar fi strămutarea, desemnarea altei instanțe, declinarea de competență, trimiterea cauzei la alt parchet și trecerea cauzei de la un organ de cercetare la altul - care nu soluționează fondul cauzei, ci un incident în administrarea justiției, în scopul bunei funcționări a sistemului judiciar.15. De asemenea, în Decizia nr. 565 din 22 noiembrie 2022, precitată, Curtea Constituțională a mai reținut că reglementarea soluționării cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerității acestei proceduri (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016). Potrivit expunerii de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit simplificarea modalităților de soluționare a cazurilor de incompatibilitate (abținere și recuzare), astfel încât să nu poată fi afectată celeritatea procesului penal prin abțineri și recuzări repetate, inclusiv prin recuzarea tuturor judecătorilor de la o instanță sau a procurorilor de la parchet, care ar conduce la tergiversarea soluționării cauzei penale, în defavoarea înfăptuirii cu operativitate a actului de justiție. După rezolvarea cauzei penale de către procuror, aceasta va fi supusă controlului judecătorului de cameră preliminară, care va verifica legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, contrar susținerilor autorului excepției, Curtea a constatat că este asigurat accesul liber la justiție, cu toate garanțiile ce caracterizează procesul echitabil, câtă vreme cauza ajunge să fie examinată în final de către o instanță de judecată.16. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală, analizând critici similare celor invocate în prezenta cauză, Curtea a pronunțat Decizia nr. 417 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 793 din 6 octombrie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând, în paragrafele 15-25, că strămutarea este acea deplasare a competenței, care constă în trecerea, pentru temeiuri serioase, a unei cauze de la o instanță care avea competența obișnuită la o altă instanță, de același fel (civilă sau militară) și de același grad, în a cărei competență teritorială nu intră acea cauză. Așadar, prin strămutare rămân nealterate competența materială, competența funcțională și cea după calitatea persoanei, aceasta având efecte numai asupra competenței teritoriale.17. De asemenea, Curtea a observat că strămutarea cauzei penale a fost instituită în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra imparțialității judecătorilor instanței cu privire la modul de soluționare a cauzei. Strămutarea reprezintă, așadar, un remediu procesual pentru înlăturarea acelor situații care periclitează desfășurarea normală a unui proces penal în fața instanței competente, având ca efect trecerea unei cauze de la instanța competentă să judece cauza la o altă instanță de același fel și de același grad.18. Curtea a reținut, astfel, că, prin hotărârea pronunțată în cadrul soluționării unei cereri de strămutare, instanța nu se pronunță asupra fondului cauzei, ci doar stabilește - în raport cu criteriile prevăzute de dispozițiile art. 71 din Codul de procedură penală - dacă respectiva cauză va fi soluționată în continuare de instanța învestită sau, în cazul incidenței vreunuia dintre cazurile prevăzute de textul de lege menționat, de o altă instanță egală în grad. Prin urmare, procedura strămutării nu are caracterul unei judecăți pe fondul cauzei, deoarece vizează un incident procedural intervenit în administrarea justiției.19. În aceste condiții, Curtea nu a reținut critica autorului excepției de neconstituționalitate, în sensul că dispozițiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală - potrivit cărora sentința prin care Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac - creează discriminare prin limitarea, în mod nejustificat, a accesului la justiție.20. Sub aspectul asigurării egalității în drepturi, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că principiul egalității în fața legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Acesta nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003).21. Totodată, Curtea a stabilit că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22).22. În ceea ce privește accesul liber la justiție, prevăzut de art. 21 alin. (1) din Constituție, Curtea a statuat că acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, iar regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție - potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, Curtea a reținut că accesul liber la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege, dar cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, citate anterior). Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție presupune să fie asigurat accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești în condiții de egalitate, poate stabili reguli deosebite (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994).23. Astfel, Curtea a constatat că nu se poate vorbi despre existența unui tratament discriminatoriu - din perspectiva excluderii căii de atac în materie de strămutare - între persoanele care formulează o astfel de cerere și părțile din procesul penal, care beneficiază de dublul grad de jurisdicție, întrucât situațiile în care se află cele două categorii de persoane sunt net diferite, având în vedere natura cauzelor vizate de dispozițiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală, cauze în care nu se judecă fondul procesului penal, ci un incident procedural.24. Curtea a reținut că, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, este dreptul exclusiv al organului cu atribuții de legiferare de a stabili regula conform căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra cererii de strămutare nu este supusă niciunei căi de atac, având în vedere faptul că instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei penale nu examinează și nu se pronunță asupra fondului acesteia. În plus, exercitarea unei căi de atac în materie de strămutare ar prelungi în mod nejustificat soluționarea definitivă a cauzei penale, în condițiile în care faptele și împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu cererea de strămutare nu țin de cauza penală, ci de asigurarea condițiilor privind desfășurarea normală a procesului penal, condiție ce vizează și interesează toate părțile din proces, independent de calitatea lor procesuală.25. Pentru motivele arătate mai sus, Curtea a constatat că dispozițiile art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție și nici pe cele ale art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.27. În ceea ce privește invocarea, în susținerea criticilor de neconstituționalitate, a prevederilor art. 148 din Constituție, care prevăd aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din dreptul intern, întrucât nu este relevat niciun act european cu caracter obligatoriu care să susțină criticile formulate, Curtea constată că aceste norme constituționale nu au incidență în materia supusă controlului.28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Georgeta Chiru Ștefan în Dosarul nr. 465/44/2020 al Curții de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 67 alin. (2) fraza finală și ale art. 74 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Curții de Apel Galați - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 27 martie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu
----