DECIZIA nr. 312 din 5 iunie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Marian Enache	- președinte
Mihaela Ciochină	- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Mihaela Ionescu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Tudor Simion Feur în Dosarul nr. 4.105/107/2017*/a1 al Tribunalului Alba - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.907D/2020.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 552 din 18 septembrie 2018 și, totodată, apreciază că Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost dată în limitele de competență ale instanței supreme.


CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea penală nr. 28 din 22 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 4.105/107/2017*/a1, Tribunalul Alba - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Excepția a fost ridicată de Tudor Simion Feur într-o cauză penală în care autorul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (două acte materiale), prevăzută de art. 47 din Codul penal raportat la art. 322 alin. (1) din același cod cu aplicarea art. 52 alin. (3) și art. 35 alin. (1) din Codul penal, fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, și folosirea de documente false care a avut ca urmare obținerea pe nedrept de fonduri europene, în forma participației improprii, prevăzută de art. 52 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 18^1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000. 5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că interpretarea dată textului de lege criticat prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este neconstituțională, fiind încălcat principiul ne bis in idem, câtă vreme instanța supremă s-a raportat la obiectul juridic al infracțiunilor, fără să aibă în vedere că faptele în discuție sunt în mod substanțial aceleași.6. Arată că, potrivit definiției legale, infracțiunea prevăzută de art. 322 din Codul penal presupune ca făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredințeze altei persoane spre folosire - în ipoteza în care aceeași persoană falsifică un înscris sub semnătură privată (sau instigă la falsificarea unui astfel de înscris) pe care tot ea îl folosește ulterior - în vederea producerii unei consecințe juridice, iar aceasta va răspunde, în calitate de autor sau instigator, doar pentru comiterea infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals fiind în mod necesar absorbit în cadrul acesteia. Pe de altă parte, arată că ceea ce caracterizează infracțiunea incriminată de dispozițiile art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, atunci când aceasta se săvârșește în varianta alternativă a folosirii unor înscrisuri false, este caracterul său complex, fiind indiscutabil că, în varianta prezentată, este sancționat în mod expres tocmai uzul de fals, iar activitatea anterioară a aceleiași persoane de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, indiferent de calitatea în care acționează (autor, instigator sau complice), nu poate avea o valență infracțională proprie și distinctă, tocmai din considerentul că, în ipoteza dată, aceasta se produce exclusiv la momentul și prin folosirea înscrisului falsificat, acțiune ce este în mod natural și necesar integrată conținutului constitutiv al infracțiunii de referință. Reține că fapta prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este o infracțiune complexă, prin care se asigură protecția penală atât a relațiilor sociale care vizează buna gestionare a fondurilor Uniunii Europene, astfel încât acestea să fie obținute cu respectarea strictă a condițiilor legale, cât și, în subsidiar, a relațiilor sociale vizând încrederea în conținutul înscrisurilor folosite în cadrul procedurii de atribuire a fondurilor.7. Susține că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată - în modalitatea folosirii înscrisului falsificat de către autorul falsului - o absoarbe pe cea de uz de fals, și nu invers, iar acțiunea de falsificare incriminată în art. 322 din Codul penal nu intră în conținutul infracțiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, pentru a fi în prezența unei infracțiuni complexe, în sensul dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Codul penal. Susține, astfel, că reținerea în concurs a infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (ca infracțiune scop) și a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (ca infracțiune mijloc) echivalează cu sancționarea unei persoane de două ori pentru comiterea, în esență, a aceleiași fapte - folosirea înscrisului falsificat de autorul falsului. Apreciază că a admite soluția concursului de infracțiuni înseamnă a admite dubla sancționare a persoanei, în temeiul a două norme de incriminare, pentru o acțiune identică și pentru o acțiune care, singură, nu este inclusă în sfera ilicitului penal. Susține că o astfel de soluție încalcă principiul ne bis in idem prevăzut în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sens în care, relativ la elementul idem, face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunțată în Cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei.8. Tribunalul Alba - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens reține că dispozițiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sunt clare, precise și previzibile, astfel că permit persoanelor interesate să înțeleagă care sunt consecințele încălcării lor, apelând, la nevoie, la consultanță juridică de specialitate. Precizează că instanța de control constituțional s-a pronunțat cu privire la claritatea, precizia și previzibilitatea dispozițiilor legale criticate prin deciziile nr. 552 din 22 aprilie 2008 și nr. 897 din 17 decembrie 2015, ale căror considerente sunt valabile și în prezenta cauză.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.


CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Având în vedere criticile formulate de autor, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 21 februarie 2020, care au următorul cuprins: „(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.“13. Prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „folosirea sau prezentarea cu rea-credință de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârșită de către aceeași persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conținutul infracțiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real“.14. Art. 322 din Codul penal - Falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevede că: „(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.“15. Autorul excepției de neconstituționalitate invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, cât și dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, precum și dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că problema de drept ce a constituit obiectul sesizării instanței supreme s-a rezumat, în esență, la a stabili dacă infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârșită în modalitatea folosirii sau prezentării de înscrisuri sub semnătură privată falsificate de către persoana care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la săvârșirea falsului și a folosit ulterior respectivele înscrisuri, obținând pe nedrept fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, constituie o infracțiune complexă, care absoarbe în conținutul său infracțiunea prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, sau, dimpotrivă, alcătuiește împreună cu aceasta din urmă o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului real cu conexitate etiologică. Cu alte cuvinte, sesizarea a avut ca premisă factuală identitatea dintre persoana care a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și subiectul activ sau participantul secundar la comiterea infracțiunii prevăzute de art. 322 alin. (1) din Codul penal.17. În motivarea soluției sale, Înalta Curte a reținut că infracțiunea de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este o infracțiune complexă formă tip, care absoarbe în conținutul său numai uzul de fals sau, după caz, falsul în declarații, dar nu include, în schimb, în elementul său material, și falsul în înscrisuri, fie ele sub semnătură privată, fie oficiale; reprezintă o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare, având ca obiect juridic principal ocrotirea relațiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare (Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016). Comisă în varianta folosirii sau prezentării de „documente ori declarații false“, infracțiunea analizată cunoaște și un obiect juridic secundar, care include relațiile sociale privitoare la încrederea pe care trebuie să o prezinte înscrisurile sau declarațiile producătoare de consecințe juridice. În schimb, atunci când infracțiunea este săvârșită în varianta folosirii sau prezentării de documente sau declarații inexacte sau incomplete, aceasta îmbracă forma unei infracțiuni simple.18. De asemenea, instanța supremă a reținut că, indiferent de forma concretă de comitere, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constă în variantele comisive alternative de folosire sau prezentare de documente sau declarații necorespunzătoare adevărului. Folosirea presupune utilizarea documentului fals, inexact sau incomplet, producerea acestuia ca dovadă a conținutului său, iar prezentarea înseamnă înmânarea, oferirea respectivului înscris. Din analiza normei de incriminare, Înalta Curte a stabilit că cerințele de tipicitate ale laturii obiective sunt îndeplinite indiferent dacă documentele sau declarațiile folosite sau prezentate sunt falsificate (respectiv, înscrisurile au fost supuse unor acțiuni prealabile de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori de alterare în orice mod, iar declarațiile sunt necorespunzătoare adevărului), inexacte (adică, fără a fi falsificate, ele nu au fost întocmite corect) sau incomplete (atunci când nu cuprind toate datele și informațiile necesare pentru corecta evaluare a stării de fapt). Prin urmare, instanța supremă a constatat că, pentru existența infracțiunii, este irelevant dacă documentele sau declarațiile folosite sau prezentate sunt false ori doar inexacte sau incomplete, fapta urmând să constituie infracțiunea analizată ori de câte ori acțiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei, bineînțeles, dacă subiectul activ a acționat cu rea-credință.19. În raport cu aceste particularități ale laturii obiective a infracțiunii analizate, Înalta Curte a formulat concluzia potrivit căreia legiuitorul a considerat că, in abstracto, accesarea de fonduri comunitare prin utilizarea unor documente sau declarații care nu reflectă în mod complet realitatea prezintă un grad de pericol social suficient de ridicat, în sine, pentru a caracteriza fapta ca infracțiune, fără a distinge după cum acele documente sau declarații au fost sau nu falsificate.20. Astfel că instanța supremă a conchis că, de vreme ce activitatea de folosire a unor documente incomplete sau inexacte, dacă a avut ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri comunitare, se circumscrie laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în aceleași condiții ca activitatea de folosire a unor înscrisuri false, rezultă că falsificarea respectivelor înscrisuri nu este de esența infracțiunii analizate, reprezentând numai una dintre modalitățile normative alternative în care poate fi comis acest tip de fraudă. Prin urmare, între infracțiunea de fals în înscrisuri (indiferent de tipul acestora) și infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu există un raport de condiționare, cea dintâi nefiind necesară pentru existența celei de-a doua, care poate fi comisă și în absența falsului. Rezultă astfel că în raportul dintre falsul în înscrisuri sub semnătură privată și frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene nu se identifică una dintre cerințele unității legale a infracțiunii complexe, și anume caracterul necesar al absorbției falsului pentru existența infracțiunii de fraudă în domeniul accesării fondurilor comunitare, concluzia fiind aceeași indiferent de caracterul - oficial sau sub semnătură privată - al înscrisurilor false, de vreme ce, incriminând acest tip de fraudă, legiuitorul nu a distins în funcție de un atare element.21. Împrejurarea că, potrivit art. 322 din Codul penal, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe uzul de fals (în cazul în care autorul falsului folosește înscrisul) nu a fost suficientă pentru ca instanța supremă să rețină că, atunci când folosirea înscrisului contrafăcut se realizează în circumstanțele prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, de chiar participantul la acțiunea anterioară de fals, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ar absorbi frauda în materia fondurilor comunitare.22. Instanța supremă a subliniat că incriminarea regăsită în cuprinsul Legii nr. 78/2000 are caracter special în raport cu uzul de fals regăsit în codificarea penală și vizează, în principal, o formă de fraudă care aduce atingere unor interese financiare, numai în secundar caracterizându-se ca un uz de fals circumstanțiat prin scop. Deopotrivă, Înalta Curte a stabilit că nu se poate admite concluzia că infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 ar absorbi falsul în înscrisuri sub semnătură privată numai pentru că, în conținutul tipic al ambelor infracțiuni, ar intra ca element constitutiv acțiunea de folosire. Elementul material al fraudei în materie de cheltuieli din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta sau în numele ei (folosirea sau prezentarea) este distinct de elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal (falsificarea urmată de folosire sau încredințarea spre folosire), cel din urmă nefiind absorbit integral de cel dintâi. Pe de o parte, acțiunea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată prin contrafacere sau alterare este premergătoare și exterioară acțiunii de folosire ce constituie elementul material al fraudei, iar, pe de altă parte, simpla folosire a înscrisului falsificat (deși suficientă pentru consumarea falsului), este nesusceptibilă să conducă, prin ea însăși, la consumarea fraudei, fiind necesar ca aceasta să aibă și un anumit rezultat, respectiv obținerea pe nedrept de fonduri europene.23. Astfel, instanța supremă a stabilit că a admite ipoteza unei unități legale de infracțiune complexă, atunci când folosirea documentului fals se realizează chiar de către persoana care a procedat anterior la falsificarea acestuia, înseamnă a plasa în afara ilicitului penal activitatea de contrafacere, asimilându-se nejustificat situația celui care obține pe nedrept fonduri comunitare prin folosirea unor înscrisuri falsificate cu situația celui care recurge, în scopul menționat, doar la folosirea unor documente sau declarații inexacte sau incomplete. Totodată, valorificarea unei atari ipoteze înseamnă a ignora diferențele dintre conținuturile constitutive ale celor două infracțiuni analizate (niciunul dintre acestea nefiind limitat la acțiunea de folosire), natura lor distinctă (infracțiune de pericol, în cazul falsului, și de rezultat, în ceea ce privește frauda), precum și valorile sociale eterogene cărora li se aduce atingere prin săvârșirea acestora.24. Înalta Curte a subliniat că antrenarea răspunderii penale a participantului la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată care, ulterior, folosește documentul în condițiile prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, pentru o pluralitate sub forma concursului de infracțiuni, nu generează o dublă sancționare pentru aceeași faptă, întrucât nu există o suprapunere completă între conținuturile normative ale infracțiunilor analizate, iar diversitatea categoriilor de valori sociale lezate prin cele două fapte ilicite justifică sancționarea făptuitorului pentru întreaga sa activitate infracțională.25. În final, Înalta Curte a constatat că problema de drept ce constituie obiectul sesizării se diferențiază de cea tranșată prin Decizia nr. 21 din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.024 din 27 decembrie 2017, prin care s-a statuat asupra interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, prin raportare la art. 322 și 323 din Codul penal, câtă vreme decizia obligatorie menționată s-a grefat pe premisa existenței unei similitudini între elementul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și cel al infracțiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, premisă neincidentă în cauză.26. În continuare, Curtea reține că, în jurisprudența sa referitoare la contestarea constituționalității normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dezvoltat o analiză în două trepte, prima vizând respectarea competenței sale prevăzute de Constituție, iar cea de-a doua referitoare la raportarea la dispozițiile Constituției a conținutului normativ astfel determinat al normei criticate. A admite o teză contrară contravine înseși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, paragraful 15, Decizia nr. 874 din 16 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 3 martie 2022, paragraful 21, sau Decizia nr. 314 din 18 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024, paragraful 20).27. Ca premisă a analizei sale cu privire la constituționalitatea textelor criticate în interpretarea dată de instanța supremă, Curtea Constituțională trebuie să stabilească mai întâi dacă această interpretare se încadrează în limitele art. 126 alin. (3) din Constituție.28. Cu privire la acest aspect, Curtea reține că interpretarea legilor este operațiunea rațională, indispensabilă în procesul aplicării și respectării acestora, având ca scop clarificarea înțelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluționare a cauzelor cu care au fost învestite, această operațiune este realizată de instanțele judecătorești, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanței constituționale înțelesul normei juridice supuse controlului de constituționalitate, obiectivizându-i și circumscriindui conținutul normativ. În vederea atingerii acestei finalități, interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putându-se realiza fie prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri prealabile sau în soluționarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (a se vedea Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 12 februarie 2016, paragrafele 29 și 30).29. Totodată, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, dispozițiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reprezintă o garanție a funcționării unei economii de piață și nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanțiat al obținerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Comunităților Europene. Prin reglementarea criticată se urmărește protecția unor fonduri ce țin de patrimoniul unei instituții suprastatale (Decizia nr. 552 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008). Curtea reține, de asemenea, că, prin infracțiunea de pericol prevăzută de art. 322 din Codul penal, se urmărește protejarea relațiilor sociale referitoare la încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, iar prin infracțiunea de rezultat prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, protejarea relațiilor sociale referitoare la buna desfășurare a activităților ce vizează obținerea de fonduri din bugetul Uniunii Europene. Deși infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reprezintă atât o specie a infracțiunii de înșelăciune, cât și a celei de uz de fals, particularizate prin scopul urmărit de făptuitor - obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în conținutul constitutiv al acesteia nu se regăsește, în totalitate, conținutul constitutiv al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 322 din Codul penal, respectiv activitatea de falsificare a înscrisului sub semnătură privată prin vreuna dintre modalitățile prevăzute de art. 320 sau 321 din Codul penal.30. În aceste condiții, Curtea constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a determinat sfera de aplicare a normei criticate printr-o interpretare a dispozițiilor criticate care ține seama, pe de o parte, de voința legiuitorului, iar, pe de altă parte, de jurisprudența instanței de control constituțional în materie, cu respectarea competenței de legiferare a Parlamentului, prevăzută de art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) și art. 126 alin. (2) din Constituție, și a competenței de interpretare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzută la art. 126 alin. (3) din Constituție. Considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, relevă lipsa de suprapunere completă între conținuturile normative ale infracțiunilor analizate, diversitatea categoriilor de valori sociale lezate prin cele două fapte ilicite justificând sancționarea făptuitorului pentru întreaga sa activitate infracțională.31. În continuare, Curtea va analiza dacă dispozițiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în configurația normativă determinată prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectă exigențele normelor constituționale și convenționale privind dreptul la un proces echitabil, precum și principiul ne bis in idem, consacrat prin dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.32. Cu titlu preliminar, Curtea reține o serie de aspecte teoretice referitoare la infracțiunea complexă, respectiv concursul real cu conexitate etiologică. Sub un prim aspect, Curtea reține că infracțiunea complexă reprezintă forma unității legale de infracțiune prevăzută de art. 35 alin. (2) din Codul penal, în al cărei conținut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau inacțiune care constituie, prin ea însăși, o faptă prevăzută de legea penală. Există două forme ale infracțiunii complexe, respectiv infracțiunea complexă forma tip sau propriu-zisă (caracterizată prin aceea că, în conținutul său, fie intră ca element constitutiv, prin absorbție, o acțiune sau inacțiune ce constituie prin ea însăși o altă infracțiune, fie sunt reunite, prin voința legiuitorului, cel puțin două acțiuni proprii tot atâtor infracțiuni distincte) și infracțiunea complexă ca variantă agravantă (a cărei caracteristică este aceea că numai în conținutul său calificat este absorbită o faptă ce reprezintă conținutul unei alte infracțiuni, nu și în varianta tip a respectivei infracțiuni).33. În prezenta cauză, prezintă relevanță infracțiunea complexă forma tip, deoarece activitatea de folosire a unor înscrisuri falsificate, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept a unor fonduri europene, include ca element constitutiv o acțiune ce constituie prin ea însăși o altă infracțiune din categoria falsurilor (uz de fals sau fals în declarații) și se circumscrie, prin urmare, acestei forme a unității legale de infracțiune. Infracțiunea complexă în această variantă are un obiect juridic complex, existând, pe de o parte, o valoare socială principală căreia i se aduce atingere prin fapta ilicită (și în raport cu care infracțiunea este înscrisă într-o anumită categorie de infracțiuni) și o valoare socială secundară, proprie obiectului juridic adiacent al faptei infracționale. Elementul material al infracțiunii complexe forma tip constă fie în acțiunea sau inacțiunea ce constituie infracțiunea absorbită (atunci când unitatea de infracțiune complexă absoarbe elementul unei infracțiuni distincte), fie în acțiunile specifice infracțiunilor reunite de legiuitor într-o a treia incriminare distinctă (atunci când infracțiunea complexă ia naștere în această ultimă modalitate). De esența unității legale de infracțiune analizate este faptul că, prin voința legiuitorului și din considerente de politică penală, manifestările variate ale făptuitorului în realitatea obiectivă, realizate în aceeași împrejurare și aflate în conexitate etiologică, atrag răspunderea sa penală pentru o singură infracțiune, deși, în absența unei atari opțiuni legislative, ele s-ar circumscrie conținutului a două infracțiuni, incriminate distinct. Ceea ce justifică o atare formă a răspunderii penale este împrejurarea că între acțiunea mijloc și acțiunea scop săvârșite de aceeași persoană există o strânsă legătură, cea dintâi fiind întotdeauna necesară pentru consumarea celei de-a doua și ambele fiind realizate în aceeași împrejurare sau la un interval foarte scurt de timp. Această particularitate a unității legale a infracțiunii complexe fundamentează reținerea caracterului necesar al absorbției, de esența căruia este faptul că infracțiunea complexă nu se poate comite niciodată fără săvârșirea infracțiunii absorbite.34. De asemenea, Curtea reține că pluralitatea de infracțiuni sub forma concursului real cu conexitate etiologică - derivată din legătura de la mijloc la scop existentă între acțiunile sau inacțiunile ce compun pluralitatea - este consacrată normativ în cuprinsul art. 38 alin. (1) teza finală din Codul penal și presupune comiterea a cel puțin două acțiuni sau inacțiuni distincte de către aceeași persoană, una dintre infracțiuni fiind comisă în scopul săvârșirii celei de-a doua. Spre deosebire de unitatea infracțiunii complexe, în cazul concursului real cu conexitate etiologică, infracțiunea mijloc nu este absolut necesară pentru comiterea infracțiunii scop, cea din urmă putând fi săvârșită și în absența celei dintâi. Opțiunea făptuitorului de a recurge la mijloace ce constituie prin ele însele infracțiuni este una conjuncturală, grefată pe circumstanțele obiective concrete în care se desfășoară activitatea ilicită. Tocmai de aceea, între acțiunile ce constituie infracțiuni concurente, aflate într-un raport de conexitate etiologică, nu există o relație de dependență, ele intervenind, de regulă, la diferite intervale de timp, iar acțiunea mijloc facilitând conjunctural comiterea infracțiunii scop, fără a fi însă indispensabilă consumării acesteia.35. Ținând cont de aspectele teoretice menționate anterior, Curtea reține că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credință de documente false, în condițiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, când aceasta este săvârșită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeași persoană care folosește aceste înscrisuri și obține ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, există un concurs real cu conexitate etiologică între infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 din Codul penal, și infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În această ipoteză, activitatea de întocmire în fals a unor înscrisuri sub semnătură privată reprezintă infracțiunea mijloc, iar infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este infracțiunea scop. Un argument în acest sens este faptul că relațiile sociale ocrotite prin cele două categorii de infracțiuni sunt distincte, fiind vorba, pe de o parte, despre cele care ocrotesc buna desfășurare a activităților ce vizează obținerea de sume din bugetul Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, despre cele privind încrederea publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată.36. Prin incriminarea infracțiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se sancționează o formă particulară a uzului de fals (astfel cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 552 din 22 aprilie 2008, precitată), constând în folosirea unor documente falsificate în vederea realizării scopului menționat în cadrul normei de incriminare, însă activitatea de falsificare, chiar dacă vizează un înscris sub semnătură privată, este una exterioară conținutului propriu-zis al infracțiunii scop. Ca urmare, reținerea absorbției activității de falsificare în cadrul infracțiunii-scop ar echivala cu lăsarea nesancționată a unei activități ilicite, sancționabilă penal.37. Pe de altă parte, Curtea reține că, pentru a fi în prezența unei infracțiuni complexe - varianta tip, este necesar să se constate că în conținutul acesteia se regăsesc toate elementele constitutive ale infracțiunii absorbite și că absorbția are un caracter necesar, în sensul că infracțiunea absorbantă nu poate fi comisă în lipsa săvârșirii infracțiunii absorbite. Or, în ipoteza speței, elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 poate fi realizat în mod abstract și fără executarea, de către autor, a acțiunii de falsificare a înscrisului sub semnătură privată, care constituie elementul material principal al infracțiunii prevăzute de art. 322 din Codul penal. Practic, dacă în ipoteza de referință s-ar reține numai infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, s-ar ajunge în situația în care acțiunea de falsificare propriu-zisă a înscrisului folosit ar rămâne nesancționată.38. În aceste condiții, Curtea constată că stabilirea răspunderii penale a participantului la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată care, ulterior, folosește documentul în vederea săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, sub forma concursului de infracțiuni, nu generează o dublă sancționare pentru aceeași faptă, potrivit art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.39. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat, în interpretarea instanței supreme, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile în cauză întrucât dispozițiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constituie o normă de drept penal substanțial, iar garanțiile dreptului la un proces echitabil sunt asigurate prin norme ale dreptului procesual penal.40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,


CURTEA CONSTITUÈšIONALÄ‚
ÃŽn numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Tudor Simion Feur în Dosarul nr. 4.105/107/2017*/a1 al Tribunalului Alba - Secția penală și constată că dispozițiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în interpretarea dată prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 5 iunie 2025.


PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
pentru domnul MARIAN ENACHE,
în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează


ELENA-SIMINA TÄ‚NÄ‚SESCU
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu
------